Poate ai auzit asta în copilărie fără să îți dai seama.
„Ești prea sensibil.”
„Nu mai plânge.”
„Exagerezi.”
„Trebuie să fii mai puternic.”
Și, încet, ai început să înveți că emoțiile tale sunt incomode. Că anumite părți din tine trebuie ascunse pentru a fi acceptat.
Așa apare una dintre cele mai dureroase rupturi interioare: momentul în care copilul din tine începe să creadă că trebuie să se schimbe pentru a merita iubire.
Mai târziu, în viața de adult, această rană nu dispare. Doar își schimbă forma.
Poate devine:
- nevoia constantă de validare,
- perfecționism,
- frica de respingere,
- people-pleasing,
- anxietate,
- autocritică,
- dificultatea de a pune limite,
- sau senzația că nu ești niciodată „destul”.
De multe ori, oamenii cred că au o problemă de personalitate, când de fapt au o parte rănită care încearcă să se protejeze.
Copilul interior nu vorbește prin cuvinte.
Vorbește prin reacții.
Prin frici.
Prin emoții disproporționate.
Prin tăceri.
Prin nevoia de control.
Prin fuga de vulnerabilitate.
Uneori, chiar și critica interioară pe care o auzi zilnic nu este cu adevărat vocea ta. Este o voce învățată. O voce formată din experiențe, comparații, respingeri sau medii în care ai simțit că trebuie să fii altcineva pentru a fi suficient.
Vindecarea nu începe atunci când devii perfect.
Vindecarea începe atunci când începi să te privești cu mai multă compasiune decât critică.
Când înțelegi că reacțiile tale au o poveste.
Că sensibilitatea ta nu este o slăbiciune.
Că emoțiile tale nu sunt „prea mult”.
Și că poate ai supraviețuit unor lucruri pe care ai învățat să le minimizezi.
Uneori, cel mai profund lucru pe care îl poți face pentru tine este să îi oferi versiunii tale mai tinere ceea ce nu a primit atunci:
siguranță,
acceptare,
blândețe,
spațiu pentru emoții,
și iubire fără condiții.
Pentru că nu ești „prea sensibil”.
Poate doar ai fost prea mult timp nevoit să îți ascunzi durerea.
